Author: Valerie Yova
July 25, 2009
- Privind inauntru de afara -
Desi nu am fost niciodata în România, ori de câte ori cineva ma intreaba de identitatea mea etnica, sunt întotdeauna foarte mândru sa spun: “eu sunt român!” Si apoi, în mod inevitabil, vom ajunge într-o discutie de CAT de român sunt. “Ei bine, sunt suta la suta romanca, sau tot atat de romanca ca orice român poate fi. Toti cei patru bunici ai mei s-au nascut în România. Pe de alta parte, pielea tatalui meu se bronza FOARTE tare în timpul verii si am fost prea mult acasa cântand din opera Carmen, asa ca suspectez ca ar putea fi unele urme de sange de tigani sau de turci, pe acolo pe undeva. (… si asa este sa fi suta la suta in lumea aceasta asa de complicata.)
Eu nu vorbesc limba româna. Am inteles destul in anii de adolescenta pentru ca parintii mei sa nu poata sa o utilizeze ca limba lor secreta la masa. Daca viata mea ar depinde de asta, as putea face mamaliga, sarmale de varza si scovergidar probabil ca nu, carnatii, taiteii sau colacii bunicii meleEu nu mai manânc bucate romanesti prea des, dar când o fac, îmi place gustul, precum si bunele amintiri, sentimentele de identitate si emotiile frumoase pe care aceasta le aduce
Desi este adevarat ca parohia ortodoxa, în care am fost crescuta, a fost enclava etnica, care a contribuit cel mai mult la formarea mea sociologica si identitatea etnica, a fost caracterul, integritatea, angajamentul si profunda spiritualitate a oamenilor în acea comunitate, care a fost responsabila pentru o mare parte din acea formare, si nu mancarea, limba, sau conectia cu Pamantul Mama. Si eu nu ma refer numai la bunica mea, dar de asemenea, la cele multe “bunici” în parohie la care m-am referit în continuare ca la “Bunica cutare.” Vorbesc despre acel grup incredibil de persoane care au fugit din Europa de Est la începutul anilor 1900, pentru promisiunea unei vieti mai bune si o societate democratica; cei care s-au stabilit aici numai in timp sa fie loviti de Marea Depresie; cei care au construit sute de parohii ortodoxe în aceasta tara, al caror apel a fost acela de a planta Biserica aici, si al carui misiune a fost sa se ajute reciproc pentru a supravietui.
Bunica mea nu a fost o femeie educata si totusi, ea a purtat Biserica in inima ei. Ea a fost de ajuns “educata” spiritual, ca sa stie ca fiecare secunda a vietii era un cadou, fiecare bucatica de mâncare o binecuvântare, si fiecare actiune o rugaciune. Ea isi soptea constant rugaciunile ei : atunci când intra în casa, când iesea din casa, când se urca într-o masina, intr-un autobuz sau intr-un tren, cand ea incepea orice activitate. Viata ei a fost un lung Psalm. Spiritualitatea ei a fost organica, total tesuta în materialul vietii ei. Si ea a iubit sa fie în biserica. Aceasta a fost o ancora pentru spiritualitatea ei, si a umplut-o cu mare bucurie pe tot drumul ei, pana la cel de-al 89-lea an al ei. Ea nu s-ar fi putut gândi sa piarda o oportunitate de a fi acolo, chiar si în cazul în care a însemnat sa fie acolo într-un scaun cu rotile, dupa un accident vascular cerebral, care, eventual, i-a luat si viata.
Bunica nu a regretat niciodata ca a parasit România si ea nu a vrut sa se întoarca acolo, mai ales dupa ce Comunismul a gâtuit Europa de Est. În timp ce ea poate a venit în America pentru o viata mai buna, de asemenea, ea a simtit în interiorul ei ca vânturile sa schimbau în tara ei, atunci când ea a facut acel drum lung cu vaporul, catre noua ei casa. Ea a avut deja experienta politica de neliniste, cand era copil, atunci când frontierele satului ei din Transilvania, a devenit parte din Ungaria pentru o perioada de timp, si a fost fortata sa învete limba maghiara. De fapt, singura conditie pe care a avut-o pentru a se casatori când era adolescenta in România, a fost ca baiatul sa fie dispus (si planificand) sa vina în America.
Bunica a fost confortabila cu rugaciunea în limba româna, dar ea a fost mult mai confortabila sa stie ca nepotii ei pot auzi Liturghia în propria lor limba -engleza- si ei i-a placut sa-i aiba pe ei in biserica cu ea. Ea nu a cerut ca Biserica sa o faca pe ea sa se simta confortabil sau sa-i satisfaca nevoile ei. Ca si Sfantul Petru, Sfantul Herman si Sfantul Inochentie, ea a inteles-o. Ea a înteles instinctiv ce ar trebui pentru ca Ortodoxia sa prinda radacini aici, în America, si ea nu a rezistat.
Nu au fost invatatii si carturarii, care au plantat Ortodoxia aici, in America. Acestia au fost dedicatii, curajosii, needucatii, tarani ca bunicii mei, care erau dispusi sa faca orice, pentru a avea un loc de cult, pentru a învata, de a se aduna fara frica persecutiei sau a pedepsei. Si au fost copiii lor, care au facut ce a fost mai bine de a ridica lucrurile la nivelul urmator, pentru a construi pe munca grea si la viziunea parintilor lor. A fost generatia parintilor mei care au smuls totul din deja stransele lor bugete lunare cu contributiile financiare care au platit creditele ipotecare la minunatele biserici suburbane, care multi dintre noi ne bucuram în prezent, gratuit.
Asa cum am observat aceasta dezbatere despre reunificarea administrativa al ROEA cu “Biserica Mama” din România, m-am intrebat de multe ori ce ar spune bunica mea, din groapa ei, despre aceasta problema. Sunt destul de sigur ca ar avea câteva cuvinte alese de spus. Poate ceva de genul: “Sunt nebuni? De ce ar vrea sa se întoarca în pat cu diavolul? ” Stiu, nu se traduce foarte bine, dar ati prins ideea. Pentru bunica, Biserica romana si Guvernul român ar fi legati întotdeauna, indiferent cât de multi ani ar fi trecut dela zi-sa prabusire a comunismului. Este paranoic sau, poate, realist sa credem ca idealurile modelate de o gandire comunista si acele modalitati de “afaceri”, nu pot disparea într-o singura generatie, chiar si în cadrul Bisericii? Logica spune ca este putin probabil.
Cine sunt eu sa am tupeul sa scriu un eseu despre acest aspect complicat? Ei bine, pentru început, am crescut în ROEA, m-am dus la taberele de la Vatra, am predat muzica la taberele Vatra, am fost in consiliul national AROY si un foarte activ membru la propria mea parohie locala, si in AROY. Am servit ca Director de cor la Catedrala romana Sf. Gheorghe din Detroit, timp de 14 de ani, din 1989 pana in 2003. Tatal meu, Protodiaconul Paul Yova, a servit intreaga sa viata în ROEA, în primul rând ca director de cor si cantor, presedintele AROY, presedintele Consiliului Parohial si presedintele comitetului de constructii în parohia lui, apoi timp de 25 de ani ca diacon activ. Desi sunt în prezent Director Muzical într-o parohie ortodoxa antiochiana, am dat o mare parte de timp, energie, sudoare si inima, la Episcopia româna din America, la fel ca si parintii mei, bunicii si fratii. Mama mea si multi dintre prietenii mei foarte dragi sunt înca membri ai Episcopiei. Desi nu am un drept de vot cu privire la aceasta problema, am cu siguranta, dreptul de a-mi exprima opinia despre asta. De fapt, orice persoana care are o opinie despre aceasta are dreptul de a si-o exprima, deoarece, ei bine — asta e America. Iti amintesti? Libertatea de exprimare si mai mult?
Asta este punctul meu de vedere, daca nu este clar pana acum: Imi iubesc mostenirea mea (patrimoniul) româneasca. Îmi place totul la ea. Sunt recunoscatoare pentru a fi fost nascuta în Biserica Ortodoxa, în virtutea faptului ca bunicii mei au fost români, dar în cele din urma a trebuit sa-mi separ ADN-ul de la alegerile mele spirituale. Nu am ales sa fiu român. Dar, am facut o alegere constienta, atunci când am fost adolescenta, de a fi ortodoxa, si ma simt binecuvântata de a fi într-o tara, unde aceasta a fost mereu alegerea mea. Ca si la mai multi de a doua si a treia generatie de Ortodocsi, si mii de convertiti, nu simt nici o legatura sau loialitate catre vre’o “Biserica Mama.” Biserica din America este Biserica mea Mama, la fel cum a fost si a bunicii mele.
Este usor pentru cei care se considera carturar în Istoria Bisericii sau in eclesiologie de a ne matura usor pe noi “oamenii mici”, care nu ar putea, eventual, sa înteleaga complexele problemele politice bisericesti. Ei bine, încearca-ne pe noi. Faptul ca cei mai multi dintre noi care au crescut în Episcopia româna în timpul anilor sai de aur, înca nu întelegem beneficiile potentiale ale reunirii cu Biserica Mama, spune foarte mult. Am vorbit cu unii foarte luminati, persoane bine educate, inclusiv teologi, atât din interiorul, cât si din afara ROEA. Nici unul dintre ei nu poate explica sau chiar ghici ce gandeste JDC sau modul în care acestia ar putea justifica reîntregirea ca ceva bun pentru turma lor, chiar ca daca nu ar fi corect din punct de vedere elesiastic.
Faptul ca orice persoana care solicita întrebari este considerat un tradator sau cel putin, facut sa se simta “nepotrivit”, spune de asemenea, multe. Toata asta arata ca un schimb total de loialitate. Nu este JDC care ar fi trebuit sa fie, reprezentanta celor mai bune interese ale ROEA/ OCA? Daca este asa, de ce nu sunt binevenite întrebarile noastre mai ales în timpul acesta de “due diligence” si ancheta, si dece nu sunt ei dornici sa raspunde la aceste întrebari? Pentru cineva care este obisnuit sa fie in interiorul ROEA/ OCA, dar acum priveste lucrurile din afara, este dificil sa vedem cine este in care echipa. Si, daca esti suficient de naiv sa crezi ca nu exista doua echipe, doua tabere, trebuie ca deja sa fi baut prea mult suc de fructe. Exista chiar unii care sa intreb daca membrii JDC au ceva de castigat personal de la reunificarea cu Biserica romana. Promisiunea de câstig personal este, cu siguranta, o explicatie logica pentru preoti pa care am crezut ca stiam destul de bine, aruncand autocefalia lor câstigata cu greu, pe râu în jos pe o pluta, cu parohiile lor legate de ea.
În timp ce “ai încredere în noi” pare a fi ruga repetata al JDC, nu am gasit nici un sprijin scriptural pentru încredere oarba, în afara de încrederea în Dumnezeu, si chiar si Dumnezeu permite celor ce-l iubesc sa întrebe. Propria lui mama a interogat pe mesagerul sau, pe Arhanghelul Gabriel, despre conceptia lui Iisus in ea. Daca încrederea între Dumnezeu si oameni, poate fi câstigata, cu atât mai mult intre noi ca oameni, si aceasta se bazeaza pe experienta acumulata si pe comportament. Pentru a solicita unei întregi episcopii de a avea încredere orbeasca în JDC si / sau in Biserica din România in o astfel de chestiune asa de important, este un lucru nerealist, nemilos, nepastoral, jignitor si chiar “ne-american.” Acest fel de clericalism este depasit, cand biserici erau legate de imperii si guverne, de o Biserica în care preotul parohiei a fost singurul cu o educatie formala.
Când observ tot timpul, energia si resursele financiare, care au fost cheltuite pâna în prezent cu privire la acest dialog, si când citesc si aud despre atacuri personale si diviziunea pe care acest dialog inspira, nu vad fructul Sfântului Duh. Asta nu este o judecata, ci mai mult o observatie. Asta pare ca unele distractii de marimea unui tsunami - si este calea diavolului de a mentine clerului în centrul furtunii, ca sa nu faca munca lor la REALA- mântuirea turmei lor; ca sa nu mai vorbim de evangelizarea vecinilor si slujirea la saraci, bolnavi, orfani si a celor vaduvi.
În cazul în care ideea de reunificare este prima dintr-o serie de mutari de sah dintr-un joc mare si complicat de sah ecleziastic, avand scopul de a “rascumpara” autocefalia reala, atunci de ce nu spun ei acest lucru? Dar chestia este, nu avem nevoie pentru a o cumpara inapoi. O avem deja. Trebuie doar sa o POSEDAM, in sfârsit.
Înteleg ca unitatea din America ar fi mult mai simplu, mai curata si mai rapida daca am putea cumva sa anulam ultimii 200 de ani din istoria Bisericii, dand banda înapoi, si de a face Patriarhul Ecumenic si alti Patriarhi fericiti. Dar viata Bisericii de pe acest continent nu s-a întâmplat asa cum ei ar putea dori si noi nu putem sa rescriem istoria. Noi putem si trebuie sa iertam, dar nu trebuie sa uitam. Personal, eu sunt în favoarea încrederii în Dumnezeu, mai degraba decât in “printi si fii ai oamenilor”, si in a merge înainte, mai degraba decât invers. Nu conteaza cât de bine intentionati ar putea fi cei din JDC, propunerea lor este un pas înapoi. În schimb, lasati-ne sa mergem mai departe, inainte, cu ceva mult mai canonic: cereti Patriarhului României eliberarea tuturor parohiilor de sub jurisdictia sa din SUA si Canada, ca sa între ele in Episcopia romana OCA!
Valerie Yova
San Diego, California